Orice e posibil

Nu cred că a aflat toată lumea că am rămas fără telefon pentru că i s-a stricat difuzorul. Presată de circumstanţe, l-am dus la sediul Orange şi am pus cartela în alt telefon. Numai că am uitat să-mi trec numerele de telefon din memoria celuilalt şi de o săptămână  nimeresc persoanele care mă sună. Adică îmi dau seama după voce cu cine vorbesc pentru că nu m-am obosit să reţin numerele de telefon niciodată.

Şi de ceva timp răspund şi îmi dau seama cu cine vorbesc după câteva secunde.Într-adevăr, mi s-a întâmplat o singură dată să mă sune Adi şi să-i închid în nas ca apoi să-l sun întrebând cine e.

În plus, am observat că nici nu mai simt nevoia să verific mereu dacă am telefonul la mine, câte minute mai am, deci nu mai am obsesia aia de a sta cu telefonul în faţa ochilor şi de a-i venera ceasul în continuu sperând ca pauza să se apropie.

Prin urmare, orice e posibil. Eu nici nu vorbesc foarte mult la telefon, se întâmplă rar să pălăvrăgesc mai mult decât ar trebui însă obsesia mea se lega de prezenţa telefonului în orice loc mă duceam. Acum că l-am schimbat pentru o perioadă de o saptămână se pare că nu se mai manifestă „dorinţa”.

Aştept să-mi recuperez telefonul cu difuzorul reparat…sau ce probleme o fi avut el.

Sunt sigură că mai există alţii care au o problemă cu telefonul, nu?

 

Corecţii-Jonathan Franzen

Editura Polirom, 2004, 546 pagini.

Ar trebui să încep cu multe dezamăgiri pentru că m-a plictisit cumplit. Are multe detalii pe care eu nu le vedeam necesare şi foarte multe personaje cu nume cât de cât asemănătoare.

Prin urmare, îmi permit să neg toate laudele scrise pe coperta a doua, corectând cu: „doar pentru cei foarte plictisiţi”.

Nu aş putea spune că Jonathan Franzen nu ştie cum să-ţi ţină ochii de carte, dar volumul are atâtea pagini în care se derulează viaţa unei familii cu personaje nu sunt complicate, doar că au o viaţă zbuciumată. Aş vrea să dau din casă, dar se duce farmecul „micuţ” pe care l-aş putea da acestei cărţi.

Deci, per total, e vorba despre nişte oameni care adunaţi laolaltă formează o familie ce nu face parte din familiile normale. Un tată bolnav,o mamă isterică, un fiu ce suferă de depresii, un altul cu afaceri necurate şi o fiică cu alte înclinaţii sexuale.

Dacă vă interesează cum decurge o parte din viaţa unor astfel de oameni, găsiţi cartea în librării.

Mi-ar fi plăcut să scriu aici cât de mult mi-a plăcut, cât de interesant a fost însă nu văd ce aş putea lăuda atât de mult.

Nici o pierdere de timp dar nici o achiziţie grozavă.

 

De la părinte la copil

De la părinte la copil, să spunem de 7-8 ani, este o diferenţă de mentalitate de nedescris, corect? Din acest motiv ne apucă nebuniile când dragul copil se comportă inexplicabil pentru noi, într-un fel…în care nu îl putem convinge să se calmeze. Îi promitem dulciuri, jucării…recompense pentru buna lui purtare şi suntem siguri că aceasta e motda perfectă pentru a-l cuminţi şi a-l învăţa cum trebuie să se comporte de acum încolo.

Cel mai greu pentru un părinte este să se pună în locul copilului. Să se gândească detaliat la cauzele pentru care mica fiinţă nu este ascultătoare şi nu să se răstească sau să aplice bătăi şi alte forme de maltratare -lucruri pe care fiinţa nu le concepe şi nu ştie de ce mama sau tatăl lui fac aceste lucruri.

Prima metodă bună, pe care eu o aplic pe sor-mea atunci când i se astupă urechile şi nu vrea să mă mai asculte, este următoarea: mă calmez, evit să ridic tonul şi o iau să îi explic din ce motive nu are voie să facă un anumit lucru sau de ce nu trebuie să mai repete scenele de isterie cauzate de interzicerea mea faţă de unele treburi pe care nu ar trebui să le facă.

De cele mai multe ori îi explic în cuvinte uşoare, cărora să le înţeleagă sensul. Deşi pare că micul copil pare să înţeleagă tot ce i se spune, aţi fi uimiţi dacă v-aţi întreba copilul ce înseamna un anumit cuvânt pe care voi îl folosiţi des şi aveţi impresia că toţi din jur îl înţeleg. Prin urmare, limbajul trebuie adecvat vârstei pe care copilul o are.

Este necesar ca tu, ca părinte să ştii cum să îl iei pe copil. Chiar dacă nu înţelege de prima dată, îi poţi repeta. Amineşte-ţi că trebuie să îi spui clar de ce nu are voie şi care sunt riscurile la care se expune şi urmările. De evitat sunt exemplele legate de rude sau prieteni pe care copilul îi ştie. În timp o să rămână cu aceeaşi impresie despre oamenii respectivi, evitând să-si formeze propria părere.

A doua metodă este interzicerea unor lucruri care îi plac, explicându-i-se că dacă nu se poartă bine, nici ceea ce-i place lui nu va primi. Revoltele sunt de aşteptat, dar dacă nu are de ales va respecta ordinea impusă.

Deşi nu sunt părinte, am exemplu o soră care are o personalitate puternică şi se revoltă de câte ori poate, chiar dacă are sau nu de ce. Prin metodele de mai sus, reuşesc în majoritatea timpului să o conving să se calmeze.

Sunt o soră super! : ) )

 

Parolă spartă, fericire mare

Şi mda, mi s-a spart parola pe un în care erau toţi oamenii cunoscuţi, toţi inşii cu care discutam de obicei.

Numai că omuleţul  nu ştie să mă imite prea bine:

„ea” – o colegă

„unlimited_conditions”-  „eu”

ea: hello:>
ea: ce faci ?
ea: fata ai luat cartile alea?
unlimited_conditions: ce carti?
ea: cartile alea
ea: de la biblioteca
ea: tiam zis de ele
ea: tu ce faci?
unlimited_conditions: am o problema
unlimited_conditions: si doar tu ma poti ajuta
ea: spune
unlimited_conditions: am nevoie urgent de o cartela cosmote de reincarcare de 5 euro, imi poti lua una si iti dau bani maine promit
ea maine nu ne int/:)
unlimited_conditions: luni. nu conteaza , dar am nevoie urgent
unlimited_conditions:
ea: pentru?
unlimited_conditions: sa sunt in strasinate urgent:|
ea: explica-mi ce s-a int
unlimited_conditions: strainatate
unlimited_conditions: iti explic pe urma
unlimited_conditions: ma poti ajuta?
ea: vrei sa vin la tine?
ea: iti dau tel meu
ea: e mai simplu
ea: auzi
ea: app
ea: am incercat
ea: sa te sun ieri
ea: ce s-a int cu tel tau?
unlimited_conditions: nu , ca e si maicamea si trebuie sa vorbeasca si ea
unlimited_conditions: trebuie sa il incarcarc ei urgent
ea: eu si mama ta ne intelegem perfect;))
ea: ai cam uitat
ea: nu o deranjeaza prezenta mea
unlimited_conditions: stiu asta. dar acum nu e momentul
ea: ce s-a int cu tel tau?
unlimited_conditions: sa scricat cartela:(, zi ma ajuti te rog?
ea: cartela?:O
ea: ziceai ca nu ma poti auzi
ea:

………..

ea: ia spune
ea: care e ultima carte citita?

LINIŞTE.

 

De ce nu susţin blogosfera feminină?!

-Nu ştiu cum se face că m-a cuprins o stare proastă de cum am scris titlul şi am citit un articol de la unul dintre vecinii mei de blogroll.-

Discutam ieri cu Grim, într-una din lungile noastre conversaţii în care criticăm şi „iubim”  bloggeri, despre blogosfera feminină. De fapt, el îmi menţionase de clubul acesta de fete cu blog. Nu vă spun cum s-a ajuns până acolo pentru că ar trebui să fac o întreagă descriere a unei persoane cu blog, persoană pe care nu o pot agreea deşi n-am nicio tangenţă cu dânsa.

Şi uite aşa am stat să procesez motivul pentru care eu nu am fost atrasă să mă susţin blogosfera feminină.

Mai toate bloggeriţele de sex feminin au bannerul blogosferei feminine undeva în stânga jos, dreapta sus, nu contează unde, însă pe lângă un mod de promovare a blogului propriu nu văd un alt beneficiu. Poate doar informare  în treburi feminine. Ok, e un site de femei, n-am nimic împotrivă. Sunt lucruri pe care le vom căuta acolo, fie ca vrem, fie că nu.

Mie nu mi se pare că mă încadrez 100% în blogosefera feminină. Nu scriu despre noile tendinţe în culoarea părului, despre unghii false sau gene false…dezamăgitor, nu?

Singurul motiv pentru care aş avea ce căuta acolo ar fi faptul ca scriu din perspectiva unei tipe şi atâta tot, dar nu e destul, din câte cred eu.

De ce nu există o campanie „blogosfera masculina”? E treaba aia…noi şi restu’ ?!

Mi se pare aiurea să faci alegeri din astea, „mă înscriu în blogosfera feminină pentru că sunt fată şi nu suport băieţii”. Fraţilor, vreţi să scrieţi sau să faceţi diferenţele biologice între un bărbat şi o femeie?!

Ah, şi apropo de părerea lui Grim că bloggerii de sex masculin domină blogosfera…Da, sunt de acord, în topuri sunt numai ei. Tocmai de asta noi, noi ar trebui să scriem mai bine şi mai cu mult simţ de răspundere, nu să ne izolăm într-un grup şi să ne dăm cu pumnii în piept că suntem femei.

Sau…poate sunt eu prea realistă! )

Later edit : am găsit o iniţiativă „blogosfera masculină” -> aici

 

Jurnalul unui geniu-Salvador Dali

Editura Humanitas, 1994, 269 pagini.

Nu o să vă vină să credeţi ce nebunii spune „genialul Dali” în cartea lui.

Pe lângă părţile în care povesteşte cum îşi pregăteşte lucrările, veţi descoperi detalii extrem de interesante la adresa personalităţii şi obiceiurilor pictorului.

O invocă des pe Gala, marea lui dragoste cu care se căsătoreşte abia în 1958. Îi invocă mai degrabă frumuseţea, şarmul şi prezenţa ei inestimabilă în viaţa lui.

Obiceiurile pictorului sunt cu siguranţă cele mai nebune. Cu toate acestea vocabularul său este vast, cuprinzând cuvinte grele şi de domeniul picturii.

Ca să vă aprind interesul, vă spun doar că la sfârşit veţi găsi o anexă despre pârţuri şi muşte. Lucruri de care veţi da pe tot parcursul volumului.

Mare geniu, geniul Dali!

 

Intoxicaţi cu muzica de club

Nu ştiu cum suportă lumea, toată lumea, muzica asta de club. Şi nu ar fi o problemă dacă s-ar mediatiza mai puţin însă oriunde te  duci, în orice loc, la orice post de radio/tv auzi câte o melodie din asta care îţi bubuie în urechi.

Nu interzic difuzarea acestui gen de muzică dar nici să ne bage pe gât aceleaşi sunete din oră în oră.

Aşa ar reacţiona toată lumea dacă la posturile de radio sau tv s-ar da numai muzică ca asta:

Şi eu, ca fan al muzicii din clip, nu aş protesta dar aş fi conştientă cât de incomod e pentru cei care nu se dau în vânt după aşa ceva…să asculte numai Six feet under şi altele precum această trupă.

Nici măcar nu mai este variată muzica. Numai pop & club şi atât. Eu simt că o să înnebunesc. Învăţ să-mi apreciez playlist-ul din ce în ce mai mult, şi mp3-ul la fel!

 

„Prost” sau prost?!

Eticheta „prost/proastă” o primeşte oricine la un moment dat. Unii de mai multe ori pe zi, alţii la diferenţe de săptămâni, luni, etc.

Numai că această etichetă care te face să fii arătat cu degetul şi vorbit pe la spate îşi cam pierde din sensul iniţial, astfel ajungând să capete toate „atributele” necesare pentru a descrie pe cineva care nu îţi place din simplul motiv că are părul negru sau că are ochii verzi.

Mi se pare absurd să foloseşti cuvântul „prost” pentru simplul motiv că omul din faţa ta are ceva ce ţie nu îţi place sau că nu e la fel de bine informat ca tine. Se întâmplă ca domeniile de interes să difere de la individ la individ şi nu e absolut necesar să ştie fiecare detaliu al universului.

Aşa cum spune şi un avertisment pe last.fm, folosiţi tag-urile care trebuie pentru a nu fi păcăliţi şi să daţi de Celine Dion în loc de Pink Floyd.

Această regulă se aplică şi la oameni. Din moment ce pui o etichetă în fruntea omului fără să ştii  „ ce gen de muzică interpretează” mi se pare că te minţi singur.

Am luat acest exemplul cu prost sau proastă pentru că e cel mai des întâlnit. Cum să declari din vedere că cineva e prost sau deştept? Câtă psihologie zace ascunsă în mintea celui care e în stare să presimtă idioţenia unui om numai din priviri?!

Înţeleg, nu sunt absurdă, după ce vorbeşti cu cineva îţi poţi face o părere, dar nici atunci nu poţi fi sigur de talentul insului.

Aşa că…mai gândiţi înainte „să tagaţi” un individ. Unii sunt „proşti” alţii sunt proşti.

 

Şi camera cu miros de portocale

Se întoarse din drum zâmbind sec, precum un om prost. Era conştientă de imaginea de om cu retard mintal pe care o juca minunat; imagine care îi făcea pe oamenii ce treceau pe lângă ea să facă o moacă miloasă, de compătimire.

La un moment dat se enervă de pasul ei mic şi săltat şi scoase o înjurătură : „La dracu!”. Câţiva inşi se întoarseră uimiţi, ea îşi continuă drumul fără nicio jenă. Avea în minte ceva mai important decât modul în care înjuratura ar fi poluat liniştea trecătorilor, poluaţi deja de deşeuri, poluaţi deja de zgomotul maşinilor şi fabricilor din jur, poluaţi deja de impulsurile  politicii, poluaţi deja de prostia ce mirosea mai urât decât orice fecală.

Zâmbi din nou. Nu se credea în stare să construiască o frază atât de complexă şi de adevărată în acelaşi timp. Sincer, se credea mai proastă dar acest moment o ului atât cât să-şi schimbe atitudinea şi îşi mări pasul grăbindu-l.

Îi sună telefonul. Se uită la apelant şi se opri pe loc.

– Nu vin azi acasă, se grăbi ea să îi taie elanul.

-Unde stai?

– …

-Camera cu miros de portocale…

-Nu mai miroase de mult timp a portocale…

-Vin la tine.

-NU! Sunt pe drum, îmi iau bagajele şi fug spre gară. Nu mai are rost.

El îi închise înainte ca ea să mai spună că trenul va ajunge în 30 de minute în gară. În 10 minute ar fi fost acasă, 5 ca să închidă geamurile şi să oprească gazul, restul cât să ajungă la gară şi să ia trenul.

„Auzi la el, camera cu miros de portocale….”, îşi spuse ea în gând.

Deschise uşa, se simţi mirosul proaspăt de portocale. Îşi aranjă tot, luă bagajul, se întoarse brusc şi îşi puse în geantă şi portocalele de pe masă.

– Şi camera cu miros de portocale nu mai există. Tu şi camera cu miros de portocale…voi…nu aţi existat.

P.S Am scris asta după ceea ce îmi inspiră piesa de mai sus.

 

Leapşa!

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Folosesc un semn de carte sau încerc să reţin numărul paginii la care am rămas.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Da, Kant-Religia în limita raţiunii. Am primit-o de la colegii mei de clasă, încă nu am apucat să o citesc, vreau să o citesc mai amânunţit.

3. Citiţi în baie?

Da. Împart cărţile în „cărţi de citit pe wc” şi „cărţi de citit”.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Încă mă mai gândesc la asta. Aş scrie ceva în stilul lui Paler, îmbinat cu puţin Cioran şi Eliade.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Le cumpăr pentru că le citesc. Nu pe toate, ce-i drept, dar în urma mea vine Daria care ştiu că va răsfoi biblioteca la un moment dat.

6. Care este cartea preferată?

„19 trandafiri” şi „Întoarcerea din Rai” de Eliade. Ar mai fi câteva, de Paler.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Nu, nu recitesc niciodată o carte cap-coadă. Poate doar câteva pasaje care mi-au plăcut în mod special.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Aş înnebuni de plăcere. Dintre români aş vrea să discut cu Cărtărescu şi cu Liiceanu. Mi-ar fi plăcut să discut şi cu Paler şi cu Cioran dacă nu s-ar fi dus. Cât despre străini…poate Camus, Lev Tolstoi şi Goethe; asta dacă nu ar fi morţi, bineînţeles.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Nu discut cu toată lumea despre ceea ce citesc, în afara faptului că doar pe blog fac recenzii, încerc să discut doar cu anumite persoane şi să roadem mesajul volumelor. Dar nu, nu mă dau în vânt să strig în faţa tuturor despre ceea ce citesc.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

În primul rând, citesc tot ce mi se recomandă. Indiferent dacă titlul e stupid sau coperta e oribilă. În al doilea rând, atunci când aleg eu, caut recenzii şi sunt foarte atentă să nu fie o telenovelă siropoasă.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Eric Emmanuel Schmitt- Oscar şi Tanti Roz.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Pe bloc, pe iarbă în parcuri, în fund pe pat.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Mereu ascult muzică. De cele mai multe ori ascult Yiruma când citesc. Yiruma sau Chopin.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da. Doar o singură dată. E obositor!

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc orice fel de carte, indiferent de origine.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Este evadarea din zgomotul propriului prezent.

 

Am crescut cu ei

M-am uitat ieri la TV şi cei de la PRO TV anunţau un film cu  Arnold Schwarzenegger şi imediat mi-am amintit de zilele în care aşteptam nerăbdătoare un film cu el.

Dacă acum îmi provoacă silă filmele cu bătăi, pe la 6-7 ani eram îndrăgostită de pumni în cap şi în burtă.

Printre personajele pe care mi le amintesc se numără Arnold Schwarzenegger, Lorenzo Lamas cu părul lung, în „Renegatul”, Lucy Lawless din „Xena, prinţesa războinică”.

Aşa mi-am petrecut eu primii ani din viaţă, tremurând când Arnold o încasa sau salva vreo femeie, îmi bătea inima cumplit când Renegatul se urca pe motor şi încercam ca disperata să fac mişcările Xenei.

Din păcate, nu aş mai avea răbdare să mă uit la seriale sau filme de genul ăsta (exemplele de mai sus), ceea ce indică o schimbare radicală a firii mele. Acum, nah, mă ocup de altele, nu de pierdut vremea la TV.

Mai are careva idei de seriale/ filme/ actori care erau în vogă şi care vă plăceau?

 

Influenţa cărţilor & filmelor

Mi s-a repetat în multe rânduri că de când nu mai ies din casă am devenit un monstruleţ; nu mai comunic şi dacă o fac, vocabularul meu e prea vast sau mă comport ciudat, în câteva cuvinte: mi se spune că am luat-o razna.

Este adevărat că îmi petrec mult timp făcând aceste lucruri dar nu m-am transformat în nimic, nu am o doagă lipsă şi nici nu m-am prostit (ţin eu să cred). Este doar oaza mea de linişte. Nimic nu se compară cu o carte bună şi planul pentru o ieşire din oraş.

Un alt lucru adevărat şi pe care nu îl pot nega este faptul că nu mai ies din casă. Şi nu refuz pentru că nu am chef de o persoană anume, uneori se întâmplă ca în programul meu să intervină ceva mai important (şi nu, nu o carte sau un film).

Ca să vă fac să vă simţiţi bine, vă anunţ că ochii mei încep să cedeze şi urmează să îmi programez o vizită la oftalmologie.

***

Să luam şi partea frumoasă a lucrurilor!

Multă lume mă întreabă care e cartea care m-a marcat, să le recomand sau să le fac o scurtă recenzie. Primul meu răspuns ar fi simplu: nu există o carte care să mă fi marcat. Însă, e adevărat, există cărti care mi-au schimbat atitudinea faţă de mine, faţă de cei din jur.

Aş menţiona aici „19 trandafiri” şi „Întoarcerea din Rai” de distinsul Eliade. Sunt cărţile pe care nu le pot împrumuta, nu mă lasă inima. Şi le ţin acolo… în biliotecă…neatinse. Nici pe mama nu o las să le răsfoiască pentru că se murdăresc foile. Săraca mama, o înţeleg şi nu o înţeleg.

La filme este o altă poveste; una mai romanţioasă.

Singurul film ce-l ştiu pe de rost şi a avut o influenţă foarte mare asupra mea este „INTO THE WILD”, regizat de Sean Penn după volumul cu acelasi nume de John Krakauer. Bineînţeles, am citit şi volumul printr-o mare minune pentru că nu este tradus în româneşte şi nici în altă limbă nu poate fi găsit pe piaţa românească.

Acum vă întrebaţi ce efect poate să fi avut acest film asupra mea, ce e de capul lui şi tot aşa.

„E de vină” mentalitatea personajului principal ( am uitat să vă spun că povestea e pe un caz real), care pleacă spre Alaska sătul de non-valorile adorate de toţi din jurul său.

În rest…nu cred că există ceva care să te facă să te schimbi…asta dacă nu ai trăit pe pielea ta.

Acum vreau să ştiu cine a fost influenţat de cărţi şi filme.

 

Împreună-Anna Gavalda

Editura Polirom, anul2005

604 pagini, împrumutată de la bibliotecă

Nu mă întrebaţi cum am citit această carte în două zile că nu aş putea să vă detaliez. A fost vorba doar de o noapte nedormită şi două zile în care nu am lăsat cartea deloc din mână.

Volumul cuprinde povestea unor 4 oameni ce sunt uniţi de mâna destinului.

Personajele principale:

Camille Fauque

Franck

Philibert Marquet de la Tubelière

Paulette

Aceştia ajung să locuiască sub acelaşi acoperiş, să suporte complexele fiecăruia, să se aline între ei şi să se susţină indiferent de situaţie.

Este o carte plăcută, m-a prins dupa primele 10 pagini, m-a purtat în inima Parisului şi m-a făcut să mă emoţionez la fiecare gest de apropiere între Camille şi Franck.

-Bineînţeles, este o poveste de dragoste şi are la bază ambiţia, suferinţa unor 3 tineri (mai puţin Paulette care este mama lui Franck, o nemulţumită!), ce se luptă pentru interesele proprii.

Într-un final, după o lungă furtună, personajele se calmează şi descoperă ceea ce stătea chiar sub ochii lor.

Lectura e plăcută, amuzantă şi intensă!

 

Gabriel Liiceanu-Uşa interzisă

Editura Humanitas, 2002

355 de pagini, împrumutată de la bibliotecă, nu ştiu cât e preţul pe piaţă acum.

Este jurnalul lui Gabriel Liiceanu, un om pe care aş vrea să-l cunosc din tot sufletul cât mai curând.

Cartea începe cu ziua de 3 mai 2001 şi sfârşeşte într-0 luni, 2 octombrie 2002.

Nu vă aşteptaţi să găsiţi gânduri intime sau lucruri pe care să le spui unui prieten care nu ar da „vestea” mai departe. Autorul îşi exprimă părerea despre filozofi, îl pomeneşte pe Noica de foarte multe ori, dat fiind faptul că cei doi au fost buni prieteni. De asemenea, veţi găsi şi multe păreri ale scriitorului despre diverse lucruri din viaţa de zi cu zi, despre prietenii săi şi multe aluzii la comuniştii de astăzi.

Am câteva părţi preferate: „miercuri, 31 iulie” şi „miercuri, 10 iulie”, plus partea în care vorbeşte despre Ştefan, fiul lui.

Mi-a plăcut această carte deşi nu este o lectură uşoară mai ales pentru că nu eram destul de informată pentru a pricepe tot ce spune domnul Liiceanu. A trebuit să mă mai opresc din când în când, să mai dau un search pe google, să mai caut dicţionarul şi tot aşa. Însă am avut ce învăţa, mi-am format idei noi referitoare la adevăratele valori din ziua de azi.

Îmi pare rău că nu am dat de carte în anul în care a fost publicată. Eram mult prea copil atunci, dar  sunt sigură că aş fi trăit din plin gândurile acestui om.

Pentru că tot a venit vacanţa, vă invit să citiţi acest volum. Nu vă speriaţi de aparenţe, chiar este o carte destul de dificilă dar merită citită!

Cei care au lecturat-o, vă rog să vă spuneţi părerile!

 

Câte ştim despre limba noastră?!

Probleme cu doi de „i” sau cu unul singur?! Dubii în privinţa scrierii unor cuvinte? Na, măriţi-vă ochii:

http://dexonline.ro/corect.php

 

Românul încuiat, mândria ţării

Mă mândresc cu românii mei care nu ştiu decât un singur sens al unui cuvânt, care nu au auzit în viaţa lor de sinonime sau de vocabular bogat şi de o exprimare corectă.

Mă mândresc cu idioţii care nu acceptă şi alte puncte de vedere şi merg precum caii înhămaţi numai cu capul înainte până îi mână stăpânii la stânga sau la dreapta.

Mă mândresc cu cei care  pun întrebări  prosteşti  şi fără rost. Care mă întreabă, spre exemplu, ce carte citesc; de parcă asta le-ar influenţa viaţa, le-ar creşte salariul. Adică, mă mândresc cu acei care vor să-mi ţină numărul cărţilor citite pe săptămână.

Mă mândresc cu oamenii care ţin neapărat să mă întrebe „ce faci?”, deşi asta e o întrebare inutilă, şi îi ador pe indivizii dornici să îţi ţină de urât atunci când ţii neapărat să fii singur.

Apreciez toate gesturile omului încuiat. E mândria ţării.

 

Fata cu cercel de perlă-Tracy Chevalier

Editura Polirom, 305 pagini

Preţ: 26.95 lei

Cine nu a auzit de vestitul pictor olandez, Vermeer şi de opera lui „Fata cu cercel de perlă”?!  Ei bine, Tracy Chevalier s-a informat cum a putut ea mai bine şi a scris o poveste romanţată despre posibila legătură dintre fata cu cercel de perlă, numită Griet în carte, şi pictorul Johannes Vermeer. Din păcate, nu există nicio dovadă clară cum că ceea ce a scris Chevalier a fost adevărat. E doar o presupunere făcută pe baza unor … nu ştiu, nu am citit şi pagina cu mulţumiri. A unor oameni, presupun.

Cartea nu e scrisă prost, te captivează. Pe mine m-a convins personalitatea fetei de 16 ani care devine slujnică în casa pictorului şi are parte de un tratament nu prea bun dar răsplata pare să  meritate toţi anii de muncă.

Cumpăraţi, împrumutaţi, citiţi! Lectură plăcută!

 

Patriotismul ne iubeşte, noi suntem devotaţi?!

Definiţie: Sentiment de dragoste și devotament fată de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei.

***

Multă lume ştie că aştept cu ardoare ziua în care voi pleca din ţară. Nu pentru că nu îmi place România sau pentru că nu îmi plac oamenii. Este imposibil să afirm aşa ceva atâta timp cât eu mă ştiu româncă şi am acest respect faţă de locul unde m-am născut.

M-am plâns şi eu de momentele în care eram puşi în aceeaşi oală cu oamenii răi din Italia sau alte ţări afectate de „românii criminali” dar nu e acesta motivul pentru care aş pleca.

Este mai mult un lucru pe care îl simt, care ştiu că trebuie să se îndeplinească la un moment dat. E visul meu din copilărie să mă mut în altă ţară şi să-mi construiec o viaţă tipic respectivei ţări; să las totul în urmă şi să devin un alt om (şi nu, nu sufăr de niciun complex, nu vreau să fiu un alt om pentru că nu sunt mulţumită de mine, ci vreau să văd cum e să simţi că iei viaţă din nou).

Din acest punct de vedere eu nu mă pot simţi vinovată atunci când sunt acuzată că nu îmi iubesc ţara şi din vina mea sau a celor ca mine, România pierde valori.

Această ţară va pierde valori mulţi ani la rând dacă nu  învaţă cum să se aprecieze ceea ce îi place omului să facă şi nu vom mai fii obligaţi în continuare să ne alegem o meserie diferită faţa de specialitatea pe care o deţinem.

Ceea ce aş acuza eu drept  lipsă de respect pentru această ţară sunt următoarele lucruri:

1) Majoritatea trupelor româneşti cântă în altă limbă decât în română.

2) Majoritatea trupelor româneşti au nume străine.

3) Reclamele de la TV se folosesc de limba engleză pentru a se promova.

4) Oamenii introduc cuvinte din alte limbi în vocabularul uzual.

Înţeleg că dacă foloseşti engleza în versurile melodiilor tale  te adresezi unui public mai mare, dar asta nu înseamnă că habar n-ai să te exprimi în română şi că încet, încet te desprinzi de ceea ce te face român?!

Şi mie îmi place să întreţin discuţii în engleză dar numai în engleză dacă e vorba de engleză. Nu amestec 10 limbi ca să spun o frază.

Ceea ce mi se pare mie o acuzaţie fără motiv este că eu nu fug de ţara mea, nu îmi reneg meleagurile şi nici nu protestez împotriva niciunui român însă plecare mea din ţară şi uitarea locului de unde am plecat sunt două noţiuni complet diferite.

Probabil pare că mă bat cap în cap în afirmaţii, dar e imposibil să te simţi vinovat că vrei să pleci altundeva, unde  poţi fi apreciat aşa cum trebuie. Iar mai târziu, când poate cei de la conducerea ţării vor afla că merită să investească mai mult în tineri, nu vor mai exista persoane ca mine.

Nu îmi doresc să plec pentru că nu îmi iubesc ţara ci pentru că simt că ţara nu mă iubeşte aşa cum ar trebui.

***

Sunt conştientă, într-un mod sau altul că  cei care îşi doresc să plece din România ar reuşi să aducă ceva nou în mulţi ani dacă nu ar mai pleca. Dar, în acest moment, nici nu pot spera că ar exista persoane peste 35 de ani care să aibă încredere în alţii, mai tineri. Atunci când vom realiza că vârsta nu aduce neapărat numai lipsă de experienţă ci şi idei pentru  întinerirea gândirii româneşti, vom putea spune că se merită să tragi cu dinţii de o ţară întreagă pentru binele tuturor.

Mulţi dintre voi m-ar putea întreba de ce nu mă gândesc să preiau iniţiativa, că dacă mi-aş iubi ţara aşa cum spun nu aş lăsa-o să de ducă de râpă. Însă, vă întreb eu, aţi uitat unde se află puterea în stat?! Ce vreţi, să aduc paranormalul la TV ca să fac mai mult rating?

 

The Other Boleyn Girl

Film dramă/ istoric/ dragoste

115 minute frumoase

În rolurile principale Natalie Portman, Scarlett Johansson şi Eric Bana.

M-a atras acest film datorită lui Natalie Portman pentru că nu aş putea refuza niciun film de-al actriţei şi faptul că-mi plac filmele istorice foarte mult.

Ca „personaj principal relativ” aş vorbi despre mândrie. Cele două surori, Anne şi Mary Boleyn ajung să se întreacă în a ajunge în patul regelui Henry. Se observă modul în care mândria trece de pragul legăturii fraterne, ignorând orice formă a milei şi depăşind pragul orgoliului propriu.

Nevoia de a atinge ţelurile depăşeşte respectul de sine şi face din protagoniste două luptătoare pentru tron.

Filmul nu e plictisitor, cel puţin mie nu mi-a dat această impresie (eu, aia care nu se uită la nota de pe imdb înainte să vadă un film) şi chiar mi-a plăcut tenacitatea cu care îşi poate atinge cineva scopul.

Nota 8/10.

 

De ce folosim ”LOL”?!

Am început să zic ”LOL” foarte des şi într-un stil ironic, lucru care mă enervează din ce în ce mai mult din cauză că nu-mi plac ticurile verbale, mai ales cele stupide ca ”LOL”.

Nu ştiu dacă doar pe mine mă irită iar alţii o spun din plăcere sau ca să pară interesanţi dar e atât de lipsit de sens şi şi-a pierdut de mult timp sensul iniţial de  ”lots of laughs”.

Mă deranjează faptul că nu pot să mă controlez şi tot îmi scapă câte un ”lol” cu prima ocazie. Ba încă mă opresc din vorbit atunci când realizez dinainte ceea ce aveam de gând să spun.

Mă deranjează şi mai tare când aud ”lol” de la alţii pentru că eu mă aflu la dezintoxicare iar ceilalţi nu au grijă de mine şi folosesc întruna expresia aia.

E atât de tâmpită combinaţia ”lol” cu restul cuvintelor româneşti, atât de în afara regulilor de exprimare şi când mă gândesc că şi eu mai spun aşa, îmi vine să mă izolez undeva departe.

A se observa de câte ori am scris ”lol” până acum. Sper că mai sunt alţi nebuni care vor să scape de ticul ăsta stupid.